Baner
Baner
Baner
Pentru Comunitate
Vă implicaţi în viaţa comunităţii din care faceţi parte?
 
După 20 de ani...
Mai credeţi în Democraţie?
 
Aurul nostru
Cine vreţi să exploateze aurul din România?
 
Social - Diverse

DRAGOBETE 2014: Ziua lui Dragobete, zeul tineretii, al veseliei si al iubirii in mitologia romaneasca coincide din punct de vedere al calendaristicii ortodoxe cu sarbatoarea Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul. Sarbatoarea are insa origini stravechi. Dragobete este un personaj preluat de la vechii daci si transformat ulterior intr-un protector al tinerilor si patron al iubirii. Urmand firul anumitor legende populare, se pare ca Dragobete (numit si "Cap de primavara", "Navalnicul" sau "Logodnicul Pasarilor") nu era nimeni altul decat fiul babei Dochi, un flacau extrem de chipes si iubaret, care seducea femeile care ii ieseau in cale. Dragobete a ramas insa pana in ziua de astazi ca simbolul suprem al dragostei autohtone.

DRAGOBETE 2014: Obiceiuri si traditii stravechi

Sarbatoarea Dragobetelui are o simbolistica bogata si interesanta. Dragobetele ingemaneaza in esenta sa atat inceputul, cat si sfarsitul - inceputul unui nou anotimp si al reinsufletirii naturii, sfarsitul desfatarilor lumesti caci incepe Postul Sfant al Pastelui.

In vremuri de demult (in anumite zone chiar si astazi!), in aceasta zi de mare sarbatoare, tinerii imbracati in straie frumoase, cuviincioase obisnuiau sa se stranga in paduri si sa culeaga in buchetele cele dintai flori ale primaverii. Culesul florilor se continua cu voie buna si cantece, cu un fel de joc numit "zburatorit". La ceasul pranzului, fetele porneau in fuga catre sat, iar baietii le fugareau, incercand sa le prinda si sa le dea un sarutat. Daca baiatul ii era drag fetei, aceasta se lasa prinsa, ulterior avand loc si sarutul considerat echivalent al logodnei si al inceputului iubirii intre cei doi. Inspre seara, logodna urma sa fie anuntata comunitatii satului si membrilor familiei. Cei care participau la sarbatoare, respectand traditia, erau considerati a fi binecuvantati in acel an. Ei vor avea parte de belsug, fiind feriti in schimb de boli si febra. Conform anumitor superstitii din batrani, cei care nu sarbatoreau aceasta zi erau pedepsiti sa nu poata iubi in acel an.

Daca vremea era mohorata in aceasta zi, daca era foarte frig, ploua sau ningea, tinerii se strangeau intr-o casa "sa faca de Dragobete", sa petreaca, sa lege prietenii, sa se tina de jocuri si ghidusii. In anumite zone fetele tinere obisnuiau sa arunce acuzatii pentru farmecele de uraciune facute impotriva rivalelor in iubire. De asemenea, tinerii flacai isi crestau usor bratul in forma unei cruci si isi atingeau taieturile rostind juramantul de a ramane pe viata frati de sange.

In anumite zone ale tarii, in aceasta zi, tinerii isi unesc destinele prin logodna, promitandu-si credinta si iubire.

DRAGOBETE 2014: Superstitii si credinte populare

In vremuri de demult exista obiceiul ca fetele tinere necasatorite sa stranga zapada ramasa pe alocuri, zapada cunoscuta drept "zapada zanelor". Apa rezultata prin topire era considerata ca avand proprietati magice in iubire si in descantecele de iubire, dar si in ritualurile de infrumusetare. Se credea ca aceasta zapada s-a nascut din surasul zanelor. Fetele isi clateau chipul cu aceasta apa pentru a deveni la fel de frumoase si atragatoare ca si zanele.

In aceasta zi, fetele trebuie sa se intalneasca cu persoane de sex masculin. Altfel nu vor avea deloc parte de iubire de-a lungul intregului an... Totodata, in sate se credea ca fetele care ating un barbat dintr-un sat invecinat vor fi dragastoase tot timpul anului.

In anumite sate uitate ale Romaniei, din pamant se scot radacini de spanz pe care oamenii le folosesc ulterior drept leac pentru vindecarea anumitor boli.

Este obligatoriu ca in aceasta zi barbatii sa se afle in relatii cordiale cu persoanele de sex feminin. Barbatii nu au voie sa necajeasca femeile si nici sa se angajeze in galcevi caci astfel ii astepta o primavara cu ghinion si un an deloc prielnic. Atat baietii, cat si fetele au datoria de a se veseli in aceasta zi pentru a avea parte de iubire intreg anul.

Daca vor ca iubirea sa ramana vie de-a lungul intregului an, tinerii care formeaza un cuplu trebuie sa se sarute in aceasta zi.

DRAGOBETE 2014, 7 superstiţii:

1. Spălarea părului cu zăpadă

În popor, se spune că de Dragobete fetele strângeau zăpadă și o topeau, pentru a se spăla cu apa obținută pe cap și pe față. În acest fel, se mențineau frumoase tot anul și băieții le remarcau mai repede. În zonele rurale, fetele foloseau apa din zăpada de Dragobete pentru a face diferite farmece prin care să-și atragă ursiții.

2. Sărutul eternității

În unele zone din țară, superstiția de Dragobete spune că îndrăgostiții trebuie neapărat să se sărute în această zi, dacă vor să rămână împreună cât mai mult timp. De fapt, tot de Dragobete, îndrăgostiții fac o logodnă neoficială, prin care își jură iubire veșnică. Acest lucru îi ajută să fie împreună pe viață.

3. Ziua distracției și a veseliei

De Dragobete, tradiția spune că nimeni nu trebuie să fie trist sau să plângă, deoarece așa va fi tot anul și va atrage ghinioanele asupra lui. În schimb, trebuie să petreacă și să se veselască, pentru ca tot anul să îi meargă bine și să aibă parte de voie bună.

La sate, se organizau adevărate petreceri și baluri de Dragobete, pentru ca fetele și băieții să se întâlnească și să petreacă împreună. Unii strigau pe ulițe "Dragobetele sărută fetele", pentru a anunța marea sărbătoare a iubirii.

Cei care petreceau frumos de Dragobete erau feriți de boli tot anul.

4.Ziua curățeniei

Potrivit tradiției, femeile trebuie să facă ordine și curățenie în casă, pentru a avea un an îmbelșugat și a fi iubite de soți.

Așadar, înainte să pleci la distracție, șterge praful și aspiră, ca să vadă iubitul tău cât ești de harnică.

La țară, gospodarii se fereau să lucreze pământul sau să facă treabă prin curte, de teamă ca Dragobetele să nu-i pedepsească pentru că munceau, în loc să petreacă.

5. Zburătoritul

Conform tradiției, de Dragobete se organizează "zburătoritul", un eveniment mult așteptat de fete și de băieți deopotrivă. Zburătoritul presupune ca băieții să alerge după fete, să le prindă și să le sărute. Odată ce se sărutau, se considera că începea relația lor de dragoste.

6. ÎntâLnirea celor care se plac

Superstiția de Dragobete spune că dacă unei fete îi place de un anumit băiat, trebuie să face tot ce îi stă în putință pentru a se întâlni cu el în această zi. Se spune că dacă nu se întâlnește cu băiatul care i-a picat cu tronc, șansele de a fi împreună cu el sunt nule.

7. Semănarea busuiocului

Potrivit unei tradiții străvechi, de Dragobete gospodinele trebuiau să semene busuioc în răsadnițe, apoi să aibă grijă de răsaduri până de Sfântul Gheorghe, când îl plantau afară, în grădină. Ulterior, busuiocul semănat de Dragobete era folosit în descântece, farmece și tratamente, deoarece se considera că avea puteri magice. În plus, fetele tinere îl foloseau în tot felul de ritualuri, pentru a-și visa ursitul.

Dragobetele este o sărbătoare cu rădăcini slave de rit vechi. Sărbătoarea de Dragobete este considerată echivalentul sărbătorii Valentine's Day sau ziua Sfântului Valentin, ziua iubirii.

Dragobetele autohton risca sa fie dat cu desavarsire uitarii, în ultimii ani el fiind inlocuit de acel Sfant Valentin ce nu are legatura cu spiritualitatea romaneasca.

Sursa Stire:     http://www.b365.ro/dragobete-2014-traditii-si-obiceiuri-de-dragobete-ce-trebuie-sa-faci-in-aceasta-zi_203130.html

 
Nota data de utilizatori: / 1
Cu cele mai mici noteCele mai bune 
Social - Diverse

Islandezii au aerul şi apa foate curate, trăiesc mult, se îmbolnăvesc rar şi sunt foarte deschişila lucruri noi. Au avut primul parlament, prima femeie aleasă preşedinte şi primele staţii cu hidrogen.

Înconjurat de fiorduri plutitoare, Reykjavik, capitala Islandei, este un amestec de farmec tradiţional şi elemente scandinave reci. Capitala cea mai nordică din lume, în care trăiesc cam două treimi din populaţia Islandei, mi-a lăsat senzaţia unui orăşel curat şi verde. În absenţa cartierelor cu blocuri înalte, atmosfera urbanistică este creionată de casele viu colorate, aliniate frumos pe străzile trasate cu rigla şi compasul.

Reykjavik este dominat de Perlan, domul în formă de sân al staţiei hidroelectrice, construit în 1988, responsabil nu doar de producerea energiei, ci şi de mirosul înţepător de sulf care invadează baia de câte ori dai drumul la apă caldă. Şi cu toate astea, apa islandeză este una dintre cele mai curate din lume, 80% din energia ţării fiind generată de căldura naturală a izvoarelor fierbinţi, a gheizerelor şi vulcanilor. Ceea ce înseamnă foarte puţină poluare.

În partea de sus a rezervoarelor imensului Perlan, în care apa caldă naturală este stocată pentru încălzirea oraşului, se află o cupolă de sticlă, ce adăposteşte un restaurant şi o cafenea. Afară am dat peste o platformă de vizualizare a oraşului la 360 de grade, de unde am putut să văd minunatele peisaje care înconjoară oraşul.

De acolo, de sus, nu puteam rata biserica Hallgrimskirkja, cea mai controversată construcţie islandeză, vizibilă din aproape orice punct. Turla ei se ridică probabil peste toate clădirile din Reykjavik. Poate adăposti peste 1.000 de credincioşi, iar numele complicat vine de la poetul islandez Hallgrimur Petursson. Interiorul auster adăposteşte şi statuia lui Leifur Eiriksson, primul viking care ar fi descoperit America mai devreme cu 500 de ani decât Columb.

Ritualul cafenelei

Atmosfera capitalei islandeze poate părea ciudată, căci musteşte de cafenele pline de visători şi poeţi boemi, iar viaţa de noapte pur şi simplu ia foc. Pe de altă parte, mergând printre blocurile de sticlă de pe malul mării, în spatele cărora se ascund căsuţele bătrâne din vremurile de glorie, ai impresia că te-ai teleportat într-un oraş care a uitat cine este.

Volvo a fost înlocuit de Range Rover, parcările imenselor malluri, superaglomerate înainte de criză, sunt relativ goale. Dar în zona centrală, poţi crede cu uşurinţă că te afli într-un oraş la modă din Europa. Magazinele de pe Laugavegur şi Hverfisgata expun obiecte de design mai elegante ca oriunde. Cultura consumului de cafea este înfloritoare, deşi nu acelaşi lucru se poate spune şi despre economie, iar islandezii se strâng în număr impresionant în cafenele, ca să piardă vremea uitându-se la cine trece pe stradă.

Alte două simboluri ale oraşului sunt portul şi Tjörn, un lac micuţ unde lumea se adună să hrănească raţele şi să admire arhitectura de modă veche a caselor dimprejur. La doi paşi se ridică Radhus, primăria impunătoare care merită vizitată pentru harta uriaşă, în relief, a Islandei şi pentru cafenelele din vecinătate, cu pereţi de sticlă şi vedere la lac.

Printre fericiţii planetei

Muzeele nu excelează prin unicitatea, vechimea sau valoarea exponatelor, dar nici nu plictisesc. Reprezintă o combinaţie fericită de informaţii interesante şi noutăţi amuzante. De exemplu, Muzeul Naţional le permite copiilor să „interacţioneze" cu vikingii, organizând mici scenete demonstrative despre cum luptau sau petreceau aceştia. La Muzeul Reykjavik, cel mai mare complex în aer liber din Islanda, sunt de asemenea mici scenete. Actorii te poartă din trecut până în prezent, punctând foarte bine momentele de dezvoltare ale capitalei.

Citeste tot articolul la http://bit.ly/1ip8GrB

 

 
Social - Diverse

Ştiaţi că în fiecare iarnă aproximativ 1,000,000,000,000,000,000,000,000 fulgi de cristal cad din cer iar pentru a face un fulg de zăpadă este nevoie de nu mai puţin de 1.000.000 de picături mai mici? Contrar credinţei populare, zăpada este un fenomen natural foarte complex.

Nu toată zăpada este la fel şi schiorii o ştiu foarte bine. La începutul anilor 1900, un grup de schiori pasionaţi, au întocmit un top al zăpezii. Din acest top reiese că zăpada este: “pow pow“, “piure de cartofi“, “zăpadă şampanie“, “pulbere“, “zăpadă lipicioasă” sau “zăpadă conopida“.

Specialiştii au demonstrat că un fulg de zăpadă este o aglomerare de cristale de gheaţă. Un fulg de zăpadă este format din aproximativ 180 miliarde de molecule de apă dar structura unui fulg de zăpadă se datorează unor factori externi precum temperatura, umiditatea şi vântul.

Cel mai mare fulg de zăpadă, ce a fost înregistrat de Cartea Recordurilor, a fost găsit în Fort Keogh, Montana pe 28 ianuarie 1887 şi măsură nu mai puţin de 15 cm lăţime şi 8 cm lungime.

 

Zapada Lucruri fascinante pe care nu le stiai despre zapadaÎn timp ce cei mai mulţi cred că zăpada este albă sau albastră sau uneori roşie, în realitate zăpada este incolora. Potrivit Naţional Snow şi Ice Data Center cristalele de zăpadă reflectă foarte bine lumina şi din cauza zăpadă produce iluzia mai multor culori.

Dacă v-aţi întrebat care este locul în care a nins cel mai mult până în prezent, atunci trebuie să ştiţi că pe Muntele Baker, Washington este deţinătorul recordului. În iarna anului 1999 nu mai puţin de 29000 cm de zăpadă au căzut pe muntele Baker.

Cea mai multă zăpadă căzută în decursul unei zile (24 de ore) s-a înregistrat în Silver Lake – Colorado, în 1921 şi a fost un strat de 76 cm.

Ştiaţi că un viscol poate să aducă nu mai puţin de 39 de milioane de tone de zăpadă şi poarta energia a 120 de bombe atomice? Unul dintre cele mai mari viscole a fost “The Great Blizzard of 1888″ ce a măturat 4 state americane, New Jersey, New York, Massachusetts şi Connecticut în anul 1888 şi a adus 127 cm de zăpadă.

Sursa articol http://bit.ly/LvG5WP

Sursa foto http://bit.ly/1eCmGuc

 
Social - Diverse

Un salt uriaş pentru omenire, dar un pas infim pentru galaxie. Aşa poate fi descrisă performanţa extraordinară a sondei spaţiale Voyager 1, prima creaţie umană care a reuşit să depăşească limitele sistemului nostru solar.

Lansată de pe Terra pe data de 5 septembrie 1977, la două săptămîni după sora sa Voyager 2, Voyager 1 a ieşit din sistemul nostru solar, după 35 de ani de călătorie. Astfel, conform calculelor făcute de specialiştii de la NASA şi publicate apoi în revista Science, evenimentul ar fi avut loc pe data de 25 august 2012.

De ce am aflat cu mai bine de un an întîrziere despre acest lucru? În primul rînd, pentru că este foarte greu să înţelegem care sînt limitele sistemului solar şi prin ce se caracterizează spaţiul învecinat. Cercetătorii de la NASA au publicat această ştire doar în momentul în care au fost siguri că există o diferenţă netă între compoziţia actuală a spaţiului pe care îl străbate sonda şi cel traversat pînă de curînd. A fost necesar peste un an de teste, verificări şi confirmări, pentru ca specialiştii să poată ajunge la concluzia că Voyager 1 a ieşit deja din sistemul solar. Ei au observat că, începînd cu finalul verii anului trecut, instrumentele de la bordul sondei au început să măsoare o concentraţie din ce în ce mai mare de protoni în spaţiul străbătut de Voyager. Acest fapt a confirmat modelele conceptuale existente, care arătau că aceste particule pot fi detectate în număr mult mai mare în spaţiul ce nu mai este controlat de vîntul solar.

Anul 2012 intră, astfel, în istoria călătoriilor drept anul în care primul corp fabricat de om a ieşit din sistemul solar. Iar importanţa acestui eveniment aşază anul trecut alături de alţi ani deosebit de importanţi pentru istoria călătoriilor speciei umane: 1969 (primii paşi spre Lună), 1961 (primul om în spaţiu), 1957 (primul satelit pe orbită), 1903 (primul zbor al unui avion), 1606 (descoperirea Australiei de către olandezi), 1519 (plecarea lui Magellan şi a flotei sale în primul ocol al Pămîntului), 1498 (anul în care Vasco da Gama ajunge în India după ce a ocolit Africa), 1492 (drumul lui Columb spre Americi) şi 1295 (sfîrşitul călătoriei lui Marco Polo spre China).

Unde a ajuns însă Voyager 1? În august 2012, se afla la 121 de unităţi solare depărtare de Terra, adică la o depărtare de 121 de ori mai mare decît distanţa dintre Pămînt şi Soare. Cu alte cuvinte, Voyager 1 se afla deja la 19 miliarde de kilometri depărtare, călătorind cu extraordinara viteză de 45 de kilometri pe secundă, spre centrul galaxiei, iar aparatele sale vor continua să ne transmită informaţii aproape încă un deceniu.

E o performanţă fantastică, dacă ne gîndim că sonda e construită şi dotată cu aparatură de la începutul anilor 1970. Iar dacă nu mai ţineţi minte sau nu aţi trăit în acea perioadă, vă propun să ne aducem aminte cîteva repere ale anului plecării misiunilor Voyager. În 1977, în timp ce, în România, pămîntul se cutremura, filmul Rocky cîştiga premiul Oscar, Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii îşi serba Jubileul de Argint, Elvis se stingea din viaţă, John Lennon căpăta permisul de şedere permanentă în Statele Unite, sovieticii ajungeau pentru prima oară la Polul Nord, cu un submarin nuclear, iar Concorde îşi începea cursele comerciale regulate între Europa şi America. Tot în 1977, computerul personal abia apăruse, Internetul, în forma sa actuală de reţea globală, încă nu exista, iar ceasurile electronice şi calculatoarele de buzunar erau printre cele mai extraordinare aplicaţii tehnologice ale ştiinţei.

Nu putem să nu ne gîndim care ar fi performanţele unei misiuni trimise acum, folosind tehnologia din zilele noastre. Răspunsul la această întrebare s-ar putea însă să ne dezamăgească.

Şi asta pentru că, în ciuda uriaşei distanţe parcurse de către Voyager 1, aceasta se află la doar 17 ore-lumină distanţă de casă. Cu alte cuvinte, judecînd la scara galaxiei, primul ambasador al Terrei se află abia în faţa porţii, în drumul spre vecini. Iar calculele arată că drumul pînă la viitorul sistem solar, pe care Voyager îl va traversa, va dura cel puţin 40.000 de ani.

Cum va arăta planeta Terra peste 40.000 de ani? Care va fi atunci soarta omenirii? Imposibil de răspuns, mai ales dacă ne uităm înapoi în timp şi vedem că, acum 40.000 de ani, omenirea era încă în Epoca de Piatră.

Un lucru pare însă destul de sigur: datorită distanţelor enorme, călătoriile spaţiale interstelare nu vor putea fi efectuate după principiile actuale. Dar dacă ştiinţa terestră va putea imagina un mod revoluţionar de călătorie în spaţiu – timp, nu ar fi exclus ca cei care vor regăsi cîndva sonda Voyager 1 să fie tot de pe Terra. În fond, avem (cel puţin) 40.000 de ani la dispoziţie...

Adrian Stănică este jurnalist de ştiinţă şi cercetător la Institutul Naţional de Geologie şi Geoecologie Marină.

Foto: D. Călinescu

 
Social - Diverse

Format în mediile politice occidentale de la jumătatea secolului al-XIX-lea, Al.I.Cuza avea să devină la puţină vreme după sfârşitul revoluţiei de la 1848, una din figurile centrale ale elitei politice româneşti pentru care, realizarea Unirii Principatelor Române era cel mai important obiectiv politic. Cu destule semne de întrebare legate de rapida lui ascensiune în cariera militară dar şi în privinţa reîntoarcerii sale în ţară la puţin timp după revoluţia din 1848, biografia lui Al.I.Cuza a stârnit interesul unui număr impresionant de istorici. Unul din aspectele rămase încă neelucidate este cu siguranţă acela legat de identificarea cu precizie a naturii regimului politic pe care cel denumit „domnitorul Unirii” l-a instaurat şi patronat.

Apartenenţa lui Al.I.Cuza la grupul tinerilor revoluţionari români de la jumătatea secolului al XIX-lea, dincolo de anumite calcule politice, a avut un important rol în alegerea sa ca şef al statului român.

Chiar dacă nota de provizorat a domniei lui Al.I.Cuza era lesne sesizabilă din declaraţii precum cea formulată chiar de el către guvernele Puterilor Garante la 25 ianuarie 1859 sau din avertismentele date de unii lideri conservatori, existau destule premise pentru ca susţinătorii săi să spere la imprimarea unei amprente liberale  noii guvernări.

Privind evoluţia domniei lui Al.I. Cuza în ansamblul ei, apare o întrebare legitimă cu privire la cauzele dispariţiei treptate a entuziasmului existent, la începutul domniei, atât la nivelul populaţiei dar şi a unei bune părţi a clasei politice, faţă de cel ales la 5 şi 24 ianuarie 1859 ca domnitor. Pentru liberali, semne de îndoială în privinţa modului în care intenţiona noul şef al statului să conducă,  aveau să  apară chiar din toamna lui 1859. După dovezile de susţinere publică pe care le arătaseră, radicalii din jurul lui I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti  nu se aşteptau ca rostirea unor critici la adresa ministrului de interne şi a primului ministru N. Creţulescu să fie urmate de suspendarea unor ziare precum „Românul” şi „Nichipercea”.

Acceptarea de către Cuza a restrângerii libertăţii presei şi dizolvarea Adunării legiuitoare, erau urmate în toamna aceluiaşi an 1859, de intervenţia în forţă a poliţiei şi arestarea participanţilor la un miting al opoziţiei. În ciuda unor asemenea acţiuni politice cel puţin derutante pentru cineva care ar intenţiona să depisteze natura regimului politic pe care Cuza îl dorea în Principatele Române la începutul mandatului său,  grupările  politice reformiste din jurul lui I.C. Brătianu, Nicolae Golescu ş.a. încearcă să-i ofere pe mai departe întregul lor sprijin. Neluarea rapidă a unei opţiuni şi schimbările repetate de guvern, multe dintre ele stimulate chiar de Cuza, aveau să ducă treptat la o izolare a domnitorului pe eşicherul plitic.

Mişcarea surprinzătoare privind nominalizarea, la 24 ianuarie 1859 a lui  Barbu Catargiu, unul din cei mai importanţi lideri conservatori, ca şef al primului guvern unificat, o anumită ezitare în privinţa adoptării unei legi rurale moderne, dublată de  extinderea unei legi restrictive a presei în Ţara Românească (la 23 martie 1862) erau pentru reprezentanţii „stângii” noi dovezi ale faptului că regimul nu era dispus să accepte viziunea lor asupra reformelor.

Sursa articol: http://adevarul.ro/cultura/istorie/155-ani-mica-unire-al-i-cuza-tentatiile-domnii-autoritare-1_52e1fccdc7b855ff56bfe789/index.html

 
Social - Diverse

Eminescu, cât timp a petrecut în Viena, arăta de regulă foarte bine şi era deplin de sănătos. Prin peliţa curată a feţei sale străbătea o rumeneală sănătoasă, iar ochii săi negri, nu mari, dar pururea vii, te priveau dulce în faţă şi se închideau pe jumătate când Eminescu râdea. Şi râdea adese, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalţi din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatec, ce ţi se lipea de inimă. Părul său negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi astfel fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfăţişare senină, inteligentă, distinctă. Eine Denkerstirne (frunte de gânditor), ziceau colegii săi germani. Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Când a venit la Viena avea mustaţa rasă, ceea ce ne-a făcut să-l recunoaştem îndată, căci avea astfel încă înfăţişarea tânărului băiat ce dispăruse din mijlocul nostru în Cernăuţi, dar în Viena a lăsat să-i crească mustaţa. Avea însă obiceiul să şi-o tot muşte.

Eminescu nu ţinea defel la modă, dar hainele sale erau totdeauna curate şi le purta atât de mult, până deveneau imposibile. A avea în garderobă mai multe rânduri de haine de vară sau de iarnă era, după opinia lui Eminescu, un lux fără rost, de aceea la dânsul vara nu aflai decât un rând de haine de vară, şi iarna, numai unul de iarnă. Când vara avea lipsă de bani, el le punea zălog hainele de iarnă şi le scotea abia târziu, toamna. „Stau mai bine acolo“, îmi zicea el, şi sunt scutite de molii. Luxul unei redingote şi-l permitea însă. Aceasta îi servea pentru zile mari şi pentru vizite la persoane însemnate şi mai ales pentru ziua de Paşte, când cu toţii ne duceam la funcţionarul din minister dr. Vasile Grigoroviţă acasă ca să ciocnim cu ouă roşii să ne înfruptăm cu pască. Iarna purta un palton întunecat şi o căciulă de Astrahan pe care şi-o trăgea până peste urechi dacă gerul era mare. Mâinile le ţinea ferite în mânecile paltonului pe cari le împreuna la piept. Vara era veşnic cu mâinile în buzunar. Niciodată nu l-am văzut cu baston sau cu mânuşi pe mână, în schimb însă avea un cortel negru pentru ploaie. Traiul lui Eminescu era cât se poate de simplu. Nu am cunoscut un om cu mai puţine pretenţii ca dânsul.

Când avea bani mânca bine, iar când erau paralele pe sfârşite, se mulţumea cu puţin, fără ca să putem presupune că cauza acestei frugalităţi ar fi lipsa de bani. Nu dispuneam nici noi, ceilalţi colegi, de mai multe parale decât Eminescu, dar noi aveam grijă ca, îndată ce primeam banii, să plătim înainte abonamentul pentru cafeaua cu lapte ce o luam dimineaţa acasă şi pentru mâncarea de amiază ce o luam în restaurant. Astfel ne asiguram pentru luna întreagă, iar mâncarea de seară atârna de la împrejurări. Dacă nu cheltuiam pentru operă, teatru, concerte sau alte petreceri, mâncam bine seara, altfel trebuia să ne mulţumim cu foarte puţin. Eminescu însă nu era aşa de practic ca noi, şi nu avea grija de mâine. Lăsa ca totul să se rezolve de la sine şi devenea astfel un joc al împrejurărilor, provocate de nepăsarea sa. Dus pe gânduri şi preocupări şi pe atuncea de vreo idee ce-i frământa creierii, el uita adese şi de masă, şi trebuiau colegii să-i aducă aminte de această necesitate prozaică.

Mărturii despre Eminescu.

Povestea unei vieţi spusă de contemporani

Cătălin Cioabă (ed.)

Editura Humanitas, 2013

Sursa articol: http://www.lapunkt.ro/2014/01/12/teodor-v-stefanelli-exteriorul-portul-si-traiul-lui-eminescu/

 
Social - Diverse

Oraşul Cluj ascunde comori arhitectonice nebănuite pentru locuitorii săi. Vechi de sute de ani, Clujul este fascinant prin istoria lui multiconfesională şi prin atracţiile pe care le găzduieşte în bisericile din oraş. Un tur ghidat al celor mai importante monumente renascentiste, dar şi baroce din oraş relevă străinului venit la Cluj un burg plin de istorie. Turul ghidat a fost posibil datorită istoricului clujean de artă Kovacs Zsolt, care oferă oricărui curios informaţii istorice de primă mînă.

„Nu poţi muri împăcat pînă nu îţi cunoşti locul unde te-ai născut“ – spune un dicton latin. Clujul merită vizitat, cunoscut pînă în cele mai intime detalii ale sale, pentru că este un oraş fascinant, cu totul special prin istoria sa.

Povestea începe cu declararea Clujului ca oraş regal, practic oraş liber, şi apoi cu devenirea Transilvaniei principat autonom. La 1541, Clujul se constituie ca un important centru al Transilvaniei, odată cu autonomia Ardealului.

Turul ghidat al Clujului renascentist atinge cîteva puncte de referinţă: Casa Wolphard-Kakas, Palatul Bánffy, Biserica Sfîntul Mihail, Biserica Piariştilor şi Biserica Reformată de pe strada Kogălniceanu.

Casele renascentiste ale Clujului erau situate ultracentral şi majoritatea prezentau un gang şi camere cu două ferestre la parter. Din secolele XVI-XII, Clujul devine un oraş burghez. Proprietarii caselor devin cetăţeni clujeni, iar nobilii care cumpără imobilele au un statut egal cu al oricărui alt cetăţean.

Una din cele mai importante comori renascentiste este Casa Wolphard-Kakas. Clădirea a început să fie construită în 1534, fiind finalizată abia în 1600. E puţin cunoscută de clujeni. Accesul spre ea se face prin prima curte interioară, de pe Bulevardul Eroilor, pe partea stîngă, în sensul de mers spre Teatrul Naţional.

A fost construită de prim-judele Clujului, Adrian Wolphard, şi se păstrează în condiţii bune, pînă azi, o parte însemnată a clădirii. Monograme cu numele lui Wolphard, dar şi al continuatorului său, István Kakas, care apar pe ancandramente, sînt conservate excelent. De asemenea, ceasul solar e foarte bine păstrat. István Kakas, preot, era pasionat de astronomie şi astrologie.

Următorul obiectiv este celebrul Palat Bánffy. Edificiul reprezintă o emblemă a barocului din Transilvania. Conţii Bánffy aveau deja o casă în secolul al XVII-lea. Ulterior, s-au extins şi s-a constituit, astfel, un teren de mari proporţii. Pe acesta a fost ridicat palatul, de către guvernatorul Bánffy Györg, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. A fost sediul Guvernului Transilvaniei. Acum e sediul Muzeului Naţional de Artă, dar sînt probleme cu retrocedarea, o parte fiind deja retrocedat!

Biserica „Sfîntul Mihail“, monument în esenţă gotic, a fost construită în mai multe sute de ani. În interior se află un fascinant altar, al celor trei Marii. De asemenea, din perioada renascentistă s-a păstrat un simbol al Clujului şi monograma preotului care oficia în acea perioadă.

Frumoasa Biserică a Piariştilor este prima biserică barocă din Transilvania, ridicată între anii 1718-1724. Se remarcă altarele, construite de arhitectul Cristoph Tausch, care a proiectat şi biserica. Mult timp, ea a aparţinut iezuiţilor, care în 1579 au venit la Cluj – Mănăştur, invitaţi de principele vremii , Ştefan Báthory, dar de nenumărate ori au fost izgoniţi din oraş de unitarieni, fiind consideraţi adversari. Se remarcă altarele Sfîntului Anton şi ale Sfintei Rita, dar şi cel al Maicii Domnului.

Biserica Reformată din strada Kogălniceanu se evidenţiază prin blazoanele mortuare extrem de atractive, dar mai ales prin amvonul a cărui carcasă din lemn de chiparos e panotată cu alabastru. Strada, considerată cea mai frumoasă din Cluj, este foarte vizitată de grupuri de turişti sosiţi în capitala Ardealului. Orice posibil vizitator are ce să vadă, într-un oraş unde românii şi maghiarii locuiesc împreună de sute de ani.

Tiberiu Fărcaş este jurnalist, realizator al site-ului www.clujulcultural.ro.

Articol preluat de la http://dilemaveche.ro/sectiune/bordeie-obiceie/articol/incursiune-clujul-renascentist

 

 
Nota data de utilizatori: / 1
Cu cele mai mici noteCele mai bune 
Social - Diverse

Orașul Râșnov, cunoscut pentru cetatea sa medievală, va avea un tunel rutier în centrul localității și o parcare subterană, scriu jurnalistii de la incomemagazine.ro.

Două firme, una din Italia şi alta din Spania, şi-au depus ofertele pentru a realiza complexul proiect de amenajare a unei parcări subterane şi a unui tunel rutier prin centrul Râşnovului, investiţieunică la nivelul judeţului Braşov.

Tunelul va avea o lungime de 316 metri şi va străbate centrul Râşnovului, transferând astfel în subteran traficul auto din zona istorică a oraşului. Investiţia este una de peste 4 milioane de euro şi e parte integrantă dintr-un proiect de mai mare anvergură, prin care centrul istoric îşi va recăpăta farmecul de altădată.

 
Social - Diverse

Crucea Caraiman, un monument istoric construit între anii 1926 şi 1928 şi situat pe Vârful Caraiman, a fost desemnată cea mai înaltă cruce din lume amplasată pe un vârf montan, potrivit site-ului Guinness World Record.

Crucea comemorativă a eroilor români din Primul Război Mondial, situată pe Vârful Caraiman din Munţii Bucegi, este un monument istoric clasat în grupa A (de valoare naţională şi universală), potrivit Listei Monumentelor Istorice alcătuite de Ministerul Culturii.

Crucea Caraiman este situată la altitudinea de 2.291 metri, conform Guinness World Record. Monumentul are o înălţime de 39,5 metri şi include un soclu din ciment de 8 metri.

Cunoscut şi sub denumirea Crucea Eroilor, monumentul a fost ridicat pentru a cinsti memoria românilor care au murit în Primul Război Mondial.

Monumentul a fost verificat de către experţii Guinness pe 14 august 2013, se mai spune pe site-ul Guinness.

Crucea comemorativă a eroilor români din Primul Război Mondial este situată în şaua masivului Caraiman, chiar pe marginea abruptului către Valea Seacă, la altitudinea de 2.291 de metri, fiind unică în Europa atât prin altitudinea amplasării, cât şi prin dimensiuni, conform site-ului dedicat acestui monument.

Crucea este executată din profile de oţel, fiind montată pe un soclu din beton armat placat cu piatră, înalt de 8 metri. În interiorul acestuia se află o încăpere care a adăpostit iniţial generatorul de energie electrică ce alimenta cele 120 de becuri de 500 W de pe conturul Crucii.

Monumentul a fost realizat prin grija Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ai României, în perioada 1926 - 1928, "întru slava şi memoria eroilor prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial, 1916-1918, pentru apărarea patriei", aşa cum stă scris pe placa comemorativă fixată pe partea nordică a soclului.

Potrivit documentelor de la vremea respectivă, realizatorii structurii metalice au fost Direcţia de Poduri din cadrul Direcţiei Generale CFR şi secţiile L1 şi L5 Sinaia, proiectanţii - inginerii români Teofil Revici şi Alfred Pilder, iar dirigintele de şantier - Nicu Stănescu.

Proiectul ansamblului a fost realizat de arhitecţii Constantin Procopiu şi Georges Cristinel, iar monumentul a fost inaugurat şi sfinţit pe 14 septembrie 1928, de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci.

Construcţia monumentului a început în anul 1926 şi s-a finalizat în august 1928. Regina Maria a urmărit îndeaproape execuţia până la finalizarea ei.

Soclul monumentului a fost realizat în anul 1930 din beton armat îmbrăcat în piatră de calcar fasonată şi îngrijit rostuită. Soclul a fost construit la doi ani după sfinţirea Crucii, pentru o mai bună încastrare a ei, iniţial aceasta fiind introdusă direct în stâncă.

Sursa articol: http://www.gandul.info/stiri/record-guinness-crucea-caraiman-cea-mai-inalta-cruce-din-lume-amplasata-pe-un-varf-montan-11867310

Sursa foto: http://vilafrida.ro/wp-content/uploads/2011/03/crucea-eroilor-4.jpg

 
Social - Diverse

Se spune că o ţară ajunge până la limita unde poate ea să-şi închipuie, până unde poate să viseze. Dacă privim peste România, vedem că visul de a zbura al românilor a fost aproape o obsesie, un dor împlinit şi plătit, dar un dor încheiat. Nu putem şti de ce, mai mult decât în alte părţi ale lumii, dorinţa de a zbura s-a înfiripat în minţile celor de aici. Dar Conrad Haas, Vlaicu,Vuia, Coandă, Oberth au ieşit dintre dealurile acestei ţări ca nişte Icari mai nordici şi au pus România pe harta cerului înstelat. După ei, însă, s-a lăsat tăcerea.

S-a născut într-un spital din Sibiu, în 1894, dar a crescut alături de părinţii lui, la Sighişoara. A făcut carte la Şcoala de pe Deal şi la Colegiul Tehnic din Mediaş, apoi a studiat la Munchen şi la Universitatea din Cluj. El a ajuns să fie inventatorul concepţiei de zbor a rachetelor cosmice.

„Profesorul Oberth este, pentru tehnica spaţială, şi profet, şi inovator. În plus, el n-a avut nevoie de laboratoare costisitoare şi de instalaţii de cercetare care să înghită miliarde. Cu capacitatea sa genială de creaţie, cu uimitorul său spirit inovativ, Oberth a pus bazele unei noi industrii impozante” – Wernher von Braun, „părintele” programului spațial american

Acum, Hermann Oberth are un bust la stradă, o casă memorială, un creion, o radieră şi o bombonieră, lăsate undeva în cămările din Transilvania. În marile laboratoare ale lumii are însă cărţi, idei, inovaţii, rachete. Este pomenit cu sfinţenie de lumea savanţilor. A lucrat pentru nemţi, ruşi, americani. Dar, mai ales, a lucrat pentru ideea de zbor dincolo de frontierele timpului său. Dincolo de bariere.

Am pornit pe urmele acestui sas transilvănean de geniu şi am descoperit, cu amărăciune, că a¬proa¬pe nimeni nu-şi mai aminteşte de el. Copiii oraşului său natal cred cu convingere că Hermann Oberth este o stradă, iar vecinul său care trăieşte cu bustul la scară crede că omul este inventatorul elicopterului. În toată Sighişoara, nu găseşti niciun obiect, niciun souvenir turistic care să-l pomenescă pe Hermann Oberth. Branduri ca Vlad Dracul şi dragonul chinezesc au îngropat demult sub mal¬dăre de kitschuri a¬min¬tirea marelui savant, chiar lângă casa lui.

Hermann era un copil zdravăn, dar cam ciudat. Deşi bine crescut de părinţii lui saşi, trecea drept un băiat năstruşnic. Adeseori, o spune biograful familiei, la întoarcerea de la şcoală umplea zidurile caselor şi trotuarul cu formule matematice scrise cu cretă. Pentru experimentele sale legate de zborul în cosmos, odată a şi sărit de la înăl¬ţime, în ştrandul de la Sighişoara, riscându-şi viaţa. Copiii de pe stradă îi spuneau Oberth Luna. Tatăl său era chirurg în Sighişoara, iar ma¬ma, fiică de poet din Sibiu. La împlinirea vârstei de zece ani, tatăl îi face cadou un telescop de alamă cu care să privească stelele. Iar mama îi dăruieşte două cărţi de Jules Verne.

Într-o seară, studiind cerul cu telescopul lui, Hermann l-ar fi întrebat pe tatăl său dacă se poate ajunge pe Lună. Iar tatăl îi răspunde foarte serios: „Poţi face orice dacă îţi doreşti cu adevărat”. În iarna dintre 1904-1905, băiatul citeşte cărţile lui Verne cu creionul în mână şi apoi reface calculele şi-l corectează pe scriitor. La treisprezece ani, un copil de la Şcoala de pe Deal din Sighişoara demonstrează matematic faptul că tunul prin care Jeles Verne scria că se poate propulsa o capsulă spre cosmos este neverosimil pentru că ar trebui să aibă o ţeavă lungă de… 12.50 de kilometri!

Primele teorii. După terminarea studiilor primare şi gimnaziale la Sighişoara şi Mediaş şi, apoi, la Cluj, München, Götingen şi Heidelberg, în iarna lui 1922, tânărul Hermann Oberth redactează prima sa lucrare. „Racheta spre spaţiul interplanetar”. Acolo prezintă patru teze esenţiale în domeniul astronauticii: 1. Se pot construi aparate capabile să se ridice deasupra atmosferei terestre; 2. Astfel de maşini vor învinge forţa de atracţie a Pământului; 3. În ele pot călători oameni, fără a fi în pericol; 4. Construcţia şi folosirea acestor aparate de zbor pot aduce omenirii inclusiv beneficii economice.

Intreg articolul la http://transilvaniareporter.ro/marca-transilvania/scurtul-zbor-spre-stele-al-transilvaniei/

 
Mai multe articole ...

Facebook

Baner

Organizatia E.M.M.A.

Baner
Baner