Baner
Baner
Baner
Pentru Comunitate
Vă implicaţi în viaţa comunităţii din care faceţi parte?
 
După 20 de ani...
Mai credeţi în Democraţie?
 
Aurul nostru
Cine vreţi să exploateze aurul din România?
 
Diverse

O colecţie de fotografii inedite cu fostul preşedinte american John F. Kennedy a fost prezentată pentru prima dată în Statele Unite, la aproape 50 de ani de la asasinarea acestuia.

Fotografiile au fost realizate de Jacques Lowe, fotograful personal al fostului preşedinte american, şi prezintă diverse momente din viaţa şi cariera liderului democrat de pe vremea când acesta era senator, în 1958, apoi preşedinte şi până la moartea sa în 1963, informează dailymail.co.uk.

Printre momentele importante surprinse pe peliculă fotografică se numără prima întâlnire a lui JFK cu liderii armatei americane, după alegerea sa în funcţia de preşedinte în 1961, dar şi o întâlnire informală a sa cu jurnaliştii american, în Biroul Oval de la Casa Albă.

Alte câteva imagini candide prezintă o vizită a premierului britanic Harold Mcmillan la Casa Albă, o vizită în urma căreia cei doi lideri politici au devenit prieteni foarte buni.

Colecţia include şi fotografii din campania electorală a lui J.F. Kennedy, liderul democrat fiind imortalizat pe peliculă în timpul unui grătar cu susţinătorii săi din Omaha şi, apoi, în timp ce participa la un marş pentru drepturi civile organizat la Los Angeles.

 

Fotografiile apar într-o nouă carte, “My Kennedy Years”, care include peste 250 de imagini din viaţa şi cariera lui JFK.

Jacques Lowe a fost angajat de JFK, după ce a reuşit să impresioneze familia Kennedy cu fotografiile pe care le-a făcut fratelui acestuia, Bobby, la sfârşitul anilor ’50.

Lowe a murit în 2001, la vârsta de 71 de ani, lăsând moştenire acea arhivă de fotografii fiicei sale, Thomasina.

Din păcate, câteva mii dintre negative au fost distruse la doar câteva luni după moartea fotografului, în timpul atacurilor teroriste de pe 11 septembrie de la New York.

Cartea “My Kennedy Years” a fost publicată de editura Thames and Hudson şi a fost lansată în onoarea operei lui Jacques Lowe şi pentru a comemora 50 de ani de la asasinarea lui John F. Kennedy.

Intregul articol la http://cronicaromana.ro/2013/11/05/fotografii-inedite-cu-john-f-kennedy-la-50-de-ani-de-la-asasinarea-sa/?ref=head

 
Nota data de utilizatori: / 1
Cu cele mai mici noteCele mai bune 
Diverse

“Din când în când și actorii vechi ar trebui să mai meargă la școala, să aibă curajul să o ia de la început.”

“Eu cred că sunt numai actriță de teatru. După cum românii, în general, sunt foarte buni actori de teatru. Avem acel ceva în plus care trece rampa, dar care în film devine teatral. În film nu trebuie să faci nimic, ci totul să fie în spatele ochilor. Toți marii actori români, ca de pilda George Constantin, au fost actori foarte buni de teatru. Pot sta alături de marii actori ai lumii. Nu avem șansa să ne știe lumea, fiindcă suntem români și vorbim românește, dar avem câțiva dintre cei mai mari actori.”

“Odată cu succesul, vine și manierismul, începi sa te autocopiezi. Te cantonezi, te oprești acolo. Când vine succesul, apare impresia că este bine ce faci, că este foarte special și este al tău, nimeni nu poate face ca tine. Sigur că nimeni nu mai poate face ca tine, dar dacă tu de zece ani faci același lucru, calci în exact același loc și te știe lumea pe dinafară, de ce să mai vină să te vadă? Căci doar știu cum și ce faci. Există o lene, o comoditate care se așază.”

“Este o meserie grea, care te uzează. Culmea este că a fi “star”, a fi arătat cu degetul este și mai rău. Este o stare care te descumpănește, te uluiește. Oricine poate să bage degetul în ficatul tău, în inima ta, în viața ta. Eu nu întreb pe nimeni “cum?”, “ce?”, “când?”, “cu cine?”. Dar pe mine mă întreabă toată lumea și are dreptul să știe. Ceea ce este groaznic, groaznic. Și arătatul cu degetul pe stradă: “Uite-o pe aia!”. Eu nu spun “uite-o pe aia”, dar ei au dreptul să facă asta. În plus, de la Revoluție încoace, ziarele au dreptul să scrie orice tâmpenie. Orice! Și nu ai cum să ripostezi. Să te apuci să faci procese? Că nu-i adevarat? Nici nu ai bani să faci procesul. (…)De la Revoluție nu am mai acceptat să dau niciun interviu. Nu am vorbit cu nimeni despre nimic.”

“Pe toți studenții mei, când veneau să mă întrebe dacă au talent, îi sfătuiam să nu facă meseria asta, fiindcă este foarte grea și, dacă o fac, va fi foarte dificil pentru ei. Pe un singur copil l-am convins și e medic acum în Germania – o fetiță care îmi mulțumește și acum. De altfel, toți cei care au făcut actoria, care au terminat Teatrul sunt acum disperați, n-au unde juca și ce juca.”

“Tinerii de azi sunt mult mai grăbiți să ajungă, să parvină. Nu au timp să învețe ca să joace bine, consideră că știu totul, nu au convingerea că de la talent (criteriu de selecționare pentru a deveni student) au de străbătut un drum lung de muncă ambițioasă și disciplinată până la a deveni actori talentați…. Sunt prea materialiști! (…)Azi, dacă îi dai unui student o figurație sau un rol mic într-un spectacol, se crede prea mare vedetă ca să-l interpreteze. Vor toți să devină capete de afiș. Încă din școală… Sunt prea siguri de ei și din această prea mare nerăbdare şi prea mare siguranță se naște superficialitatea și se ajunge la suficiență. Generația tânără de actori nu prea mai merge la teatru. Noi mergeam în fiecare seară să ne vedem maeștrii. Ei însă, consideră că n-ar avea prea multe de învățat de la predecesorii lor. O altă deosebire fundamentală între generația mea și cea actuală este că pe noi ne interesa în primul rând căutarea adevărului, a firescului, pe când tinerilor de azi li se pare mai interesant să fugă de autentic, să facă ceva extravagant cu orice preț, să stea în limbă, în cot, în ureche…”

 

Intreg articolul la http://webcultura.ro/olga-tudorache-romanii-sunt-foarte-buni-actori-de-teatru/

 
Nota data de utilizatori: / 1
Cu cele mai mici noteCele mai bune 
Diverse

Aţi mai auzit asta probabil, dar simt că trebuie să o spun din nou: e păcat că oamenii nu mai comunică prin scrisori. Mai ales scriitorii, ale căror misive sunt adesea atât de frumos compuse. Am avut scrisori de dragoste, scrisori de despărţire, scrisori trimise chiar de pe câmpurile de bătălie. Dar ce iese când unii scriitori încearcă să se dea drept Moş Crăciun în faţa odoarelor sau când le dau sfaturi de viață? Am strâns laolaltă o serie de scrisori blânde, pline de povețe şi de dragoste, de la unii dintre autorii noștri preferați către copiii lor.

 

De la Alexandru Vlahuţă către fiica sa, Margareta:

Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de! norocul şi celelalte “pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi…Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.

Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: “Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

 

Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă

 

De la Constantin Noica către fiul său Rafail

Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Şi sunt mulţi – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste masură lumea de azi? Aţi găsit că o puteţi sluji de dincolo de ea?

Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, şi tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn şi animalitate. Dobitoacele şi firea se primenesc. Ce e cu putinţă invadează, cu bogăţia lui, lumea lui ce este – şi omul însuşi, care populează lumea cu noi şi stranii făpturi, este pe cale să devină o nouă faptură, cu înzestrări sporite.

Sună, poate, naiv optimist tot ce-ţi spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă şi mie.

În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevarată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe “fă ce vrei” de “iubeşte”. Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place; dar nu iubeşte întotdeauna. Aşa cum artistul modern adesea nu iubeşte cuvântul sau materia în care lucrează şi acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuşi, care-şi iubea materia şi o mângăia, făcea din ea aceea ce trebuie şi este – omul modern trăieşte scandalul libertăţilor şi al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.

Să-l reînvăţăm dragostea, ai putea spune aşadar; şi cum orice dragoste adevarată este, până la urmă, dragoste cătră Dumnezeu, să-l restituim credinţei. – Dar iată, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezminţirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubeşte şi fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaşte şi fă ce vrei. De vreo trei veacuri aşa simte omul modern, şi nu-i rămâne decât să-şi ducă vorba până la capăt, aşadar să intre în ordinea cunoaşterii.

Cunoaşterea a pus într- adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – şi atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanţele anorganice, aşa cum reface societatea; sau dublează realităţile cu “izotopii” lor şi lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face şi arme atomice.

Vei spune: le face, în fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, şi atâtea alte nefăcute; să-i redăm deci comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă nelinişte decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însufleţit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puţin.

Şi ce a ieşit din asta? A ieşit o lume care nu mai seamană cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândeşte-te aşa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-şi pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăţi? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluţe cu acizi nucleici, şi câteva calculatoare, şi câteva pile electrice sau mai ştiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Şi Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Şi ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Şi ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării şi a înfrăţirii, între noi şi cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoaşterii.

Ştiu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrăţea cu oamenii, se înfrăţea cu firea, şi putea prelua, în creşterea lui spirituală, până şi materia lipsită de simţire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, şi găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: “Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile şi suspinurile tale; însă acela nu el te ţinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl ţineai”.

Ce minune de gând şi de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoaşterii, nu omul singuratic şi nu cu lacrimile sale, ca un pom totuşi ţine stâlpii lucrurilor şi-i preia în creşterea sa.

Este o altă înfrăţire, cu lucrurile şi cu oamenii. S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi iţi scriu de departe, dragul meu, şi că-ţi scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca şi cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

Dar nu te dezaprob şi nu i-aş dezaproba nici pe ceilalţi, chiar dacă ar fi oaste şi biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aş teme că trăiţi într-o lume gata facută – şi care nu mai are ce face.

Pentru că aveţi ce face. Aveţi, tocmai pe linia cunoaşterii. Fiinţa Domnului n-o puteţi cunoaşte şi n-au cunoscut-o nici marii Părinţi. Fiinţa lucrurilor încearcă s-o cunoască ştiinţa. Fiinţa ca fiinţa este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Fiinţa istorică, la rândul ei, o caută iarăşi alţii (ai citit vreuna din admirabilele cărţi ale lui Mircea Eliade?).

Vouă vă e dată fiinţa omului. E datoria voastră să spuneţi despre om ceva mai adânc şi mai adevărat decât pot spune sărmana psihologie, sau biata antropologie şi biata istorie. Se legaseră nădejdi de ştiinţele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.

Veţi consimţi voi să vedeţi în teologie o ştiinţă a omului? Veţi înţelege să faceţi din comunităţile voastre de dragoste comunităţi de cunoaştere? Veţi consimţi să nu spuneţi nu unei lumi care urcă, sau să spuneţi, ca vechii greci, un nu care să fie mai slab decât da?

Eu nu am a-ţi da lecţii. Spre capătul vieţii, văd că nu ştiu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până şi într-o viaţă ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e fiinţa care jubilează. Omul a făcut bucuria, şi a văzut că era bună.

Dar nu te poţi bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaştere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătaţi în jurul tău, dacă sunt adevăruri neştiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăţia lumii tale, dacă nu te desfeţi cu joaca asta extraordinară a umanităţii din veacul nostru cu fluizii electrici şi cu undele – dacă nu ştii tot şi nu iubeşti tot.

Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire şi cunoaştere, ba cu ele cu tot, există o ordo gaudii. Şi-ţi spun numai: bucură-te şi fă ce vrei!

 

Întreg articolul la: http://hyperliteratura.ro/scrisori-autori-copii/

 
Diverse

Documentarul Wild Forever include un interviu cu prințul Charles al Marii Britanii și promovează mai multe zone din România, între care orașul Cluj-Napoca, Maramureșul, cimitirul de la Săpânța, Bucovina, Munții Făgăraș, Valea Zălanului și satul Saschiz.

 

Prințul Charles vorbește în interviu despre concepția românilor că lucrurile lor sunt vechi și demodate, astfel irelevante: “Aruncă lucrurile vechi, dar mai târziu ajung să le vadă valoarea. De multe ori, este deja prea târziu, fiindcă au dărâmat multe clădiri sau le-au modernizat excesiv. Cererea uriaşă pentru hrană şi lucruri trebuincioase e evidentă. Dar un aspect vital e cum abordezi comunităţile locale. Cum să ajuţi la supravieţuirea micilor proprietari. Această parte a lumii nu este pentru arat. Dacă s-ar ara, s-ar elibera mult carbon, foarte dăunător. Păşunile de aici sunt de-a dreptul unice la nivel european şi mondial. N-am mai văzut ceva asemănător, n-a mai rămas aşa ceva nicăieri. Sunt o bijuterie din coroana României.  Poate oamenii nu văd asta, dar România este o ţară minunată. Aici trăiesc oameni remarcabili, care nu se dau bătuţi. Au trăit experienţe îngrozitoare, care i-au afectat foarte mult: cele două războaie mondiale şi toate celelalte suferinţe trăite de la al Doilea Război Mondial până acum. Aceşti oameni au trecut prin multe, au văzut multe suferinţe, distrugeri, iar vieţile le-au fost distruse. Le suntem datori să găsim o cale pentru un viitor mai bun, care să le păstreze cultura, tradiţiile şi valorile”.

 

 

 

Vorbind despre casa pe care o deține în Valea Zălanului, prințul Charles spune:  ”Vreau să arăt ce se poate face cu aceste case pentru a le face potrivite pentru turişti, înglobând tradiţionalul şi modernul deopotrivă. Sunt lucruri absolut speciale. Avem nevoie şi de biodiversitate, dar şi de diversitate culturală. Pericolul globalizării în masă e dat de faptul că, înainte să-ţi dai seama, îţi pierzi identitatea culturală. Acesta e cel mai mare pericol.”

 

Charlie Ottley, scenaristul şi prezentatorul documentarului, a declarat în contextul lansării acestui al treilea episod: “De data aceasta este vorba foarte mult despre oameni. Cu toţii am văzut imagini uimitoare ale munţilor Carpaţi şi peisaje medievale, dar românii înşişi au avut parte de multă publicitate negativă în presa britanică şi am dorit să arăt lumii ce oameni fantastici sunt”.

Intreg articolul la: http://bit.ly/1bImZ6K

 
Diverse

Abis Studio va lansa la începutul lunii viitoare, pe 1 noiembrie, cel mai nou lungmetraj semnat de regizorul Alexandru Maftei, Domnisoara Christina.

Filmul, o adaptare a nuvelei fantastice scrise de Mircea Eliade, va avea premiera de gală chiar în seara de Halloween.

După ce a fost proiectat în avanpremieră la Festivalul Internațional de Film Transilvania, Domnisoara Christina ajunge în cinematografele din România în această toamnă, fiind una dintre cele mai așteptate producții românești ale sezonului.

Acțiunea filmului se întâmplă în România perioadei interbelice. Tânărul pictor Egor Pașchievici (Tudor Aaron Istodor), sosit la conacul doamnei Moscu (Maia Morgenstern) împreună cu iubita lui Sanda (Ioana Anastasia Anton), observă că întreaga ei familie o venerează pe Domnisoara Christina, mătușa ucisă în împrejurări neclare pe când avea doar 20 de ani, în timpul răscoalelor din 1907.

Egor este atras într-un mod inexplicabil de portretul ei și începe să o viseze. Curând însă granița dintre vis și realitate se estompează iar Domnisoara Christina (Anastasia Dumitrescu), îndrăgostită de Egor, este adusă înapoi la viață prin ritualuri oculte chiar de către familia ei. Când realizează însă că viața Sandei este în pericol Egor decide să lupte cu strigoiul.

Din distribuția filmului Domnisoara Christina fac parte Tudor Aaron Istodor,  Maia Morgenstern, Ioana Anastasia Anton, Anastasia Dumitrescu,  Ioana Sandu, Ovidiu Ghiniță, Ioan Andrei Ionescu, Daria Pușa, Andreea Gheorghe.

De la povestea lui Mircea Eliade, la Domnisoara Christina pe marele ecran

Pentru regizorul filmului, Alexandru Maftei, ecranizarea nuvelei lui Mircea Eliade a constituit o provocare majoră: „Demersul meu s-a îndreptat spre realizarea unui spectacol cinematografic bogat care să nu-i dezamăgească pe iubitorii genului horror și fantasy. Am dorit să fiu cât mai aproape de spiritul nuvelei păstrând misterul, fantasticul și componenta horror în proporțiile originale”.

Intregul articol la http://www.ziarulmetropolis.ro/domnisoara-christina-o-aduce-pe-maia-morgenstern-intr-un-film-cu-strigoi/

 
Diverse

S-au implinit 216 ani de la primul salt cu paraşuta, efectuat de ANDRE JACQUES GARNERIN, în Parc Monceau din Paris, de la o înălţime de 900 de metri.

Pe 22 octombrie 1797, Andre Jacques Garnerin a efectuat, în Parc Monceau din Paris, primul salt, cu ajutorul unei paraşute din mătase.

Francezul Andre Jacques Garnerin (31 ianuarie 1769 - 18 august 1823) a fost paraşutist şi este cunoscut ca fiind inventatorul paraşutei fără cadru rigid.

Student al profesorului Jacques Charles, el s-a implicat în pilotarea baloanelor cu aer cald şi a lucrat alături de fratele său, Jean-Baptiste-Olivier Garnerin (1766 - 1849), la majoritatea proiectelor sale legate de acest domeniu. În cele din urmă, a fost numit aeronaut oficial al Franţei.

Garnerin a făcut regulat teste şi demonstraţii în Parc Monceau din Paris, din 1797, dar a făcut furori când a anunţat, în 1798, că următorul său zbor va include şi un pasager femeie. Însă a fost nevoit să justifice acest lucru în faţa poliţiei, care era îngrijorată că zborul cu balonul ar putea afecta organele fragile ale trupului feminin şi ar induce pierderea cunoştinţei, nemaivorbind de consecinţele morale de a sta atât de aproape două persoane de sex opus. Poliţia a emis o interdicţie, iar chestiunea a ajuns până la ministerele de Interne şi cel al Poliţiei, care, în cele din urmă, au stabilit că nu era mai scandalos un astfel de zbor decât o cursă cu trăsura.

"Cetăţeana Henri" fusese aleasă în urma unui anunţ în ziar, iar, pe 8 iulie 1798, un număr mare de curioşi s-a strâns în Parc Monceau să asiste la eveniment. Femeia era tânără şi frumoasă şi cei doi au făcut câteva ture de parc în aplauzele celor prezenţi la eveniment.

Garnerin şi-a început experimentele cu paraşute a căror formă se baza pe cea a umbrelelor, primul său salt efectuându-l cu o paraşută din mătase, cu un diametru de aproximativ şapte metri, ataşată la un balon.

În calitate de aeronaut oficial, a vizitat, împreună cu soţia sa, Jeanne Geneviève, Marea Britanie, în 1802, în timpul păcii de la Amiens, cei doi făcând mai multe demonstraţii cu paraşuta.

La reluarea războiului dintre Franţa şi Marea Britanie, el şi soţia sa s-au întors pe continent, unde, pe 3 şi 4 octombrie 1803, Garnerin a zburat pe o distanţă de 395 de kilometri, între Paris şi Clausen (Germania), cu balonul său.

Soţia lui Garnerin s-a numărat printre primele femei care au zburat cu balonul şi a fost prima paraşutistă din lume (salt de la o înălţime de 900 de metri, pe 12 octombrie 1799).

Nepoata lui Garnerin, Elisa Garnerin, a învăţat să zboare cu balonul la 15 ani şi a făcut 39 de salturi profesionale cu paraşuta, între anii 1815 - 1836, în Italia, Spania, Rusia, Germania şi Franţa.

Garnerin a murit într-un accident, fiind lovit de o bârnă în timp ce construia un balon, la Paris, pe 18 august 1823.

Intregul articol la http://bit.ly/16plNrb

Sursa foto: http://bit.ly/1a4k2Rg

 
Diverse

Cu o vechime de aproape 600 de ani și scris de un autor necunoscută într-o limbă rămasă până în prezent nedescifrată, manuscrisul lui Voynich și-a căpătat renumele de “cel mai misterios manuscris al lumii”.

La începutul lunii februarie 2011 experții Universității din Arizona anunțau cu mândrie1 că manuscrisul a fost, în sfârșit, datat: analiza cu Carbon-14 indică faptul că acesta a fost scris între 1404 și 1438. Nu este cea mai veche carte din lume2, dar este mai veche decât Biblia lui Gutenberg, prima carte printată.

Manuscrisul misterelor

“Manuscrisul lui Voynich face Codul lui Da Vinci să pară absolut lipsit de strălucire: rânduri de text așternute pe un pergament vizibil vechi, curgând în jurul unor ilustrații complicate, hărți astronomice și figuri umane scăldându-se în ceea ce reprezintă, probabil, fântâna tinereții. Însă o privire mai atentă arată că nimic nu este ce pare a fi: caractere stranii, unele amintind de caractere latine, altele diferite de orice alte caractere folosite în limbile cunoscute, sunt aranjate în ceea ce pare a fi cuvinte și propoziții, doar că ele nu amintesc de nimic scris – sau citit – de vreo ființă umană. Este un cod sau un cifru? Oamenii continuă să analizeze statistic literele și cuvintele, însă, până în prezent, fără succes.” (The University of Arizona News)

O imagine a Căii Lactee de acum 600 de ani?

Manuscrisul lui Voynich este alcătuit din 240 de pergamente de origine animală și este numit așa după Wilfrid M. Voynich, anticarul care l-a achiziționat în anul 1912. Cele mai multe pagini conțin imagini. Însă imaginile vin să adâncească misterul: plante neindentificate, imagini ale unor femei care se scaldă utilizând un ciudat sistem hidrodinamic, imagini stranii în care unii au identificat imagini văzute printr-un telescop (asemănarea unei astfel de imagini cu fotografiile recente prezantând structura spirală a Căii Lactee este greu de neglijat), alte imagini care se aseamănă cu celule văzute printr-un microscop, un soi de calendar prezentând semne zodiacale… Iată, în continuare, căteva imagini (click pentru mărire).

Intregul articol la:http://bit.ly/19Mo2Q1

 
Diverse

În toamna anului 1853, în comuna Sipotele Sucevei, în familia preotului Iraclie Porumbescu s-a născut Ciprian, cel care avea să încânte lumea prin magia sunetelor pe care le-a conturat. La 3-4 ani, când, de obicei, copiii abia învaţă să vorbească bine, Ciprian s-a îndrăgostit de muzică. Prindea cu uşurinţă tot felul de cântece şi le reproducea cu mare precizie. Magia s-a produs în casa părinţilor săi, la o clacă, atunci când un lăutar al satului zicea cu foc din vioara. Ciprian îl urmărea, sorbindu-i fiecare mişcare. De atunci, nu le-a mai dat pace părinţilor până ce nu i-au cumpărat o violina, care i-a fost nespus de dragă şi nedespărţită, în scurta să viaţă. Dar marea sa şansă a venit când avea vreo 7 anişori. A fost întâlnirea cu muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, găzduit fiind chiar de tatăl lui Ciprian, paroh al bisericii de aici. Miculi i-a intuit talentul şi l-a familiarizat cu notele muzicale. Peste câţiva ani, când preotul Iraclie a fost mutat la Stupca, Ciprian a luat primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, iar mai târziu, la gimnaziu, la Suceava, a început să studieze pianul şi orga. Când punea mâna pe vioara, Ciprian era fenomenal. Cum era să stea deoparte la manifestările memorabile de la Putna – organizate de Eminescu şi de Slavici? După ce s-a terminat partea oficială a serbării, pe pajiştea din apropierea mănăstirii, trubadurul Bucovinei, Grigore Vindireu, a încins o horă cu taraful sau. Cu ochii înlăcrimaţi, ascultăndu-şi chemarea inimii şi a sufletului, copilandrul Ciprian s-a repezitla Vindireu, i-a smuls vioara, continuând cântecul, cu patos. Şi ce fericire i s-a citit pe chip atunci când i-a mărturisit părintelui sau: 'Tată, am cântat Daciei întregi!'.

 

Avea 20 de ani când mama i s-a stins, iar dorul de ea l-a însoţit întreagă viaţă. Un an mai târziu, şi-a luat Bacalaureatul cu brio şi s-a înscris la Institutul Teologic de la Cernăuţi, de altfel important centru muzical. Cum vioara nu mai avea secrete pentru el, Ciprian a devenit maestru şi în violoncel şi clavir, în timp ce la Seminar studiile sale dădeau roade, prin compoziţii excepţionale liturgice. În toamna anului 1875 a fost deschisă Universitatea din Cernăuţi, astfel că studenţii români au constituit Societatea 'Arboroasa', după numele vechi al Bucovinei, (al cărui preşedinte a devenit în ultimul an de Seminar). Societatea avea un cor excepţional, dirijat de Ciprian Porumbescu. Pe când era la Cernăuţi, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit. Însă, cum familiile lor erau de confesiuni diferite, nu li s-a permis căsătoria. Că să-i îndepărteze, tatăl Bertei şi-a trimis fiica în străinătate. Iubirea lor neîmplinită i-a însoţit însă necontenit pe amândoi.

 

La puţină vreme, după ce şi-a finalizat studiile teologice, în octombrie 1877, membrii 'Arboroasei' au fost arestaţi, sub acuzaţia de înalta trădare, şi li s-a înscenat un proces. Ciprian a fost arestat în casă de la Stupca. Cânta la vioară când au venit după el. O ploaie rece, mocănească, a căzut peste lume, tot drumul, până la Cernăuţi, iar apă rece l-a udat până la piele. Temniţa rece şi mâncarea proastă i-au agravat tuberculoza, iremediabil. Doar vioara, pe care l-au lăsat să o ia în momentul arestării, i-a mai adus alinare.

 

Mihai Eminescu, unul dintre cei mai înverşunaţi combatanţi în presa vremii, a luptat teribil pentru eliberarea întemniţaţilor. Dar zadarnic. Ciprian a ieşit din temniţă cu moartea în piept. S-a întoars la Universitate, la Cernăuţi, şi apoi, cu mare greutate, a reuşit să meargă la Viena, la studii. De la Viena s-a întors la Braşov, ca profesor de muzică şi dirijor la Biserica Sf. Nicolae, unde a compus 'Crai Nou', şi a reprezentat-o în 1882, cu un succes fulminant despre care vorbeşte într-una dintre scrisorile sale, regăsite în Corespondenţa publicată de Muzeul Bucovinei: 'Ieri seară iarăşi am serbat un triumf cu concertul meu. N-am mai avut şi nu cred că o să mai am o seară atât de fericită că cea de ieri. Sala Redutei – cât e de mare –toată era tixită de oameni (...)'.

 

De la Braşov avea să plece spre Italia, de unde s-a întors în ţară cu puţină vreme înainte de moarte. Deşi tuberculoza îl macină, când a pornit spre Italia a sperat că-i va fi mai bine. 'M-am decis să mă duc la Nervi s-apoi, dacă voi putea şi va fi necesar, mă voi duce şi în alt loc', îi mărturisea surorii sale, Mărioara.

Întregul articol la: http://bit.ly/1gDT4Rq

 
Diverse

Fanii cântăreţei Edith Piaf comemorează, joi, la Paris, împlinirea a 50 de ani de la moartea legendarei artiste franceze, interpreta celebrului cântec "La vie en rose", care şi-a început cariera pe pavajul cartierului parizian Belleville şi a reuşit să ajungă pe culmile industriei muzicale.

Biserica Catolică, care a refuzat în epocă să organizeze funeralii religioase pentru Edith Piaf, supranumită "La Môme", decedată pe 10 octombrie 1963, la vârsta de 47 de ani, va organiza o slujbă religioasă, joi, la ora 15.00 GMT, la biserica Saint-Jean Baptiste, în cartierul Belleville, unde celebra cântăreaţă s-a născut şi a fost apoi abandonată de mama ei, informează AFP.

Ecrane uriaşe şi boxe de mari dimensiuni au fost amplasate în jurul bisericii în care cântăreaţa a fost botezată, pentru a permite unui număr cât mai mare de fani să urmărească o slujbă care marchează debutul a patru zile de comemorări într-un cartier rămas industrial până în zilele noastre.

Cu puţin timp înainte de această slujbă religioasă va avea loc un marş, organizat în linişte, de la cimitirul parizian Père Lachaise, unde a fost înmormântată cântăreaţa, până în cartierul Belleville.

Pe faţada casei de la numărul 72 de pe strada Belleville poate fi citită următoarea inscripţie: "Pe scările acestei case s-a născut, pe 19 decembrie 1915, Edith Piaf, a cărei voce, mai târziu, a uluit lumea".

Edith Giovanna Gassion s-a născut în realitate în maternitatea unui spital aflat în apropiere.

Cotidianul Vaticanului, L'Osservatore Romano, subliniase la scurt timp după moartea cântăreţei faptul că Edith Piaf a trăit "în păcat, în ochii tuturor" şi că artista era "simbolul unei fericiri artificiale".

Eternă naivă şi sentimentală, artista franceză şi-a petrecut întreaga viaţă - scurtă - cântând despre iubire şi trăind pentru iubire, fiind considerată o veritabilă "devoratoare" de bărbaţi şi nu întotdeauna tandră cu femeile.

Întreg articolul la http://bit.ly/1g4RZ7q

 
Diverse

Scriitoarea Alice Munro este laureata premiului Nobel pentru literatură pe 2013. În 2012, premiul Nobel pentru literatură a fost atribuit scriitorului chinez Mo Yan. Cine este Alice Munro?

 

Canadianca Alice Munro este considerată "un maestru al prozei scurte contemporane", precizează Comitetul Nobel. Este pentru prima dată în istoria premiilor Nobel când e recompensat un autor care scrie doar nuvele.

 

"Munro este apreciată pentru arta ei subtilă a nuvelelor, impregnată cu un stil clar şi cu realism psihologic", precizează Academia suedeză. "Povestirile sale se derulează în general în orăşele, în care lupta oamenilor pentru o existenţă decentă duce adeseori la probleme relaţionale şi la conflicte morale, o tematică ancorată în diferenţele dintre generaţii sau în proiectele de viaţă contradictorii", mai arată sursa citată.

 

Americanii James E. Rothman şi Randy W. Schekman şi germanul Thomas C. Südhof au primit luni premiul Nobel pentru medicină pentru "descoperirile lor în domeniul sistemului care reglează traficul intracelular, un sistem major de transport din celulele noastre", se arată într-un comunicat publicat pe site-ul nobelprize.org.

Intregul articol la http://www.rfi.ro/articol-stiri-cultura-44829-premiul-nobel-literatura-2013-alice-munro

 
Mai multe articole ...

Facebook

Baner

Organizatia E.M.M.A.

Baner
Baner